Povestiri

Acum multi anisori,mai exact prin 2001,un prieten de al meu mi-a dat sa citesc o carte: "Povestiri" scrisa de Slavomir Mrozek. Mi-a placut teribil modul in care a scris Mrozek carticica aia,un stil simplu,un umor putin sarcastic si cateva note de suprarealism m-au cucerit pur si simplu.
Cand am vrut sa o recitesc,surpriza: la librarii nu mai era,la bibleoteca nu o aveau iar pe net stocul este epuizat si in momentul asta.
Acum dupa atatia ani,am gasit povestirile pe net chiar cu optiunea de a le downloda gratis.
Daca intereseaza pe cineva o puteti lua de aici

Poate o sa va placa si voua la fel.

Am sa va arat totusi,mai jos, cateva din povestiri ca sa intelegeti mai bine,de ce am cautat eu cu atata patima pana acum aceasta carte.
Sper ca asa sa va determin sa downlodati si restul povestirilor si eventual poate o sa-mi spuneti care din ele v-a placut mai mult.


Podul

A venit la noi un expert din capitală împreună cu reprezentanţi ai capitalului străin ca să investigheze situaţia sub aspectul reformelor şi creditelor. Au investigat cît au investigat, după care m-a chemat expertul pentru o dlscuţie între patru ochi.
- Există o dificultate. în principiu, v-ar acorda credite, dar îi împiedică primitivismul populaţiei locale.
- Care primitivism? Toţi se uită la televizor şi chiar se pune problema deschiderii unui sex-shop.
- Dar podul?
- Care pod?
- Aveţi pod peste rîu, dar nineni nu-l foloseşte. Ca nişte sălbatici, treceţi rîul prin apă, deşi podul stă alături. Cum să vă acorde credite pentru dez-voltare economică, dacă voi nu ştiţi nici măcar cum se foloseşte un pod obişnuit.
- Nu e din primitivism, ci din cauză că podul a fost construit în timpul comunismului şi oamenii nu au încredere.
- Şi care-i problema?
- Nu-i nici o problemă. Se clatină un pic, e adevărat, dar oamenii nu au încredere din principiu.
- Capitaliştii nu vor înţelege aşa ceva. N-aţi putea, în calitate de primar al comunei, să convingeţi cumva oamenii să-nceapă să treacă pe pod?
- N-or să mă creadă. Mă vor suspecta că sînt nostalgic după comunism şi atîta tot.
- Atunci nu veţi primi credite.
- Eventual, dacă dumneavoastră personal aţi da exemplu. Aveţi maşină oficială şi nu riscaţi nimic.
Cînd vor vedea că podul a rezistat, vor începe să treacă şi ei. Dumneavoastră credeţi că traversarea rîului prin apă este atît de plăcută?
A ezitat puţin, dar a căzut de acord. Preotul a anunţat din amvon că va avea loc traversarea podului de către expert. S-a adunat un puhoi de oameni de pe ambele maluri ale rîului şi totul ar fi fost bine dacă expertul nu s-ar fi ciocnit cu o căruţă înainte de a apuca să ajungă pe pod. L-au dus la spitalul comunal. Acum trebuie să ne trimită un nou expert. Dar pînă una-alta, capitaliştii au plecat şi credite tot n-am primit.


Gaura din pod


Era odată un rîu, iar pe fiecare dintre malurile sale - cîte un orăşel. Cele două orăşele erau unite de un drum, care trecea peste un pod.
Intr-o bună zi, în acel pod a apărut o gaură. Respectiva gaură trebuia astupată şi în această privinţă opinia publică a celor două orăşele era de acord. Insă a apărut controversa: cine avea s-o facă? Intrucît fiecare dintre orăşele se considera mai important decît celălalt, orăşelul de pe malul drept era de părere că drumul duce înainte de toate la el, deci orăşelul de pe malul stîng trebuie să astupe gaura, pentru că el ar trebui să ţină mai mult la această reparare. Orăselul de pe malul stîng pretindea că el este ţinta oricărei călătorii, aşadar repararea podului este în interesul orăşelului de pe malul drept.
Disputa a durat, la fel şi gaura. Şi cu cît dura mai mult, cu atît creştea aversiunea reciprocă a ambelor oraşe.
Odată, cerşetorul locului a căzut în gaură şi şi-a rupt piciorul. Locuitorii ambelor orăşele au început să-l întrebe insistent dacă mersese de pe malul drept spre cel stîng sau de pe malul stîng spre cel drept, căci de asta depindea care dintre orăşele va suporta consecinţele accidentului. El însă nu-şi amintea, deoarece în acea seară fusese beat.
Peste cîtva timp, trecea pe acel pod trăsura unui călător. Căzînd în gaură, aceasta şi-a rupt osia. întrucît călătorul doar tranzita cele două orăşele, deci nu mergea dinspre unul spre altul şi nici dinspre altul spre unul, locuitorii celor două orăşele au manifestat indiferenţă faţă de accident. Supărat, călătorul coborî din trăsură, întrebă de ce nu este astupată gaura şi, aflînd cauza, declară:
- Cumpăr această gaură. Cine este proprietarul ei? Ambele oraşe şi-au anunţat simultan dreptul asupra găurii.
- Ori voi, ori voi. Partea care este proprietarul găurii trebuie s-o dovedească.
- Dar cum să dovedească? au întrebat în cor re-prezentanţii celor două comunităţi.
- E simplu. Doar proprietarul găurii are dreptul s-o astupe. o voi cumpăra de la cel care va repara podul.
Locuitorii celor două orăşele s-au pus pe treabă, în timp ce călătorul fuma din trabuc, iar vizitiul său repara osia. Cît ai clipi au reparat podul, după care s-au prezentat să-şi primească banii pentru gaură.
- Care gaură? se miră călătorul. Nu văd aici nici o gaură. De mult mă uit după o gaură, sînt gata să plătesc bani grei pentru ea, însă voi nu aveţi nici o gaură de vînzare. Vă bateţi joc de mine sau ce?
Se urcă în trăsură şi se îndepărtă.
Acum locuitorii orăşelelor s-au împăcat. Pîndesc pe pod împreună în deplină armonie şi, cînd trece vreun călător, îl opresc şi îl bat.



Partenerul


M-am hotărît să-mi vînd sufletul diavolului. Sufletul este tul ce are omul mai preţios ai de aceea mă aşteptam să fac o afacerc colosală.
Diavolul carc s-a prezentat la întîlnire m-a dezamăgit. Copitele din plastic, coada ruptă şi legată cu sfoară, blănuţa decolorată şi cam mîncată de molii, corniţele micuţe, pipernicite. Cît poate să dea aşa un sărăntoc pentru sufletul meu nepreţuit?
- Sînteţi cu siguranţă diavol? - l-am întrebat.
- Da. De ce aveţi dubii?
- M-am aşteptat la un Prinţ al Intunericului, iar
dumneavoastră sînteţi aşa, cumva... de proastă
calitate, aş spune.
- La aşa suflet, aşa diavol - a răspuns. Să înce-
pem afacerea.


Musca


Mă necăjea o muscă. o tot alungam, dar revenea, şi iar o alungam. In cele din urmă mi-a zis:
- Dacă nu, nu- Eu aştept pînă...S-a dus mai încolo şi s-a aşezat pe un cîine mort.
- Pînă cînd? - am întrebat-o. Nu mi-a răspuns. N-am insistat, temîndu-mă că şi-aşa ştiam răspunsul


Cinefilul


M-am dus la cinematograf ca să văd un film istoric. In principiu nu-mi plac filmele istorice, doar cele despre romanii din Antichitate, pentru că arată babe care umblă dezbrăcate; dar pe afiş era o ghilotină şi mie îmi plac uneltele ascuţite în acţiune. Cel mai mult îmi place tăierea oamenilor cu ferăstrăul, mai ales cu cel mecanic, dar la o adică merge şi cu ghilotina.
Titlul era „Ludovic al XVI-lea". Ludovic - un prenume oarecare, şi pe verişorul meu îl cheamă Ludovic, dar care-i este numele de familie nu se ştie. Acest Ludovic era, desigur, un analfabet şi aşa se semna.
Filmul a început chiar binişor. Multe lănci, baionete, săbii, dar eu aşteptam ghilotina. Tocmai urma să-i taie capul unui rege cînd un tip s-a aşezat în faţa mea şi mi-a acoperit tot ecranul.
- Dă matale puţin capul mai la dreapta sau mai la stînga, că nu văd nimic, i-am zis.
In loc să-şi dea capul într-o parte, tipul s-a apucat de urechi, şi-a tras capul în sus, l-a luat de pe gît şi l-a pus pe genunchi. Aveam din nou vizibilitate, dar la ce bun, dacă se terminase scena cu ghilotina. Pierdusem cel mai bun moment din tot filmul, Şi asta din cauza acestui necioplit.
Unora ca el nu le-aş da drumul în cinematograf.